In data de 07 august a.c, la filiala de Cruce Rosie Giurgiu s-a dat alarma. In mai putin de o ora, un numar de 25 voluntari din Detasamentul de Interventie la Dezastre, s-au prezentat la sediu, pregatiti de interventie. Misiunea primita: o explozie pe o barja care transporta produse petroliere a produs 7 victime care au reusit sa se salveze si sa ajunga  pe o insula aflata la o mica distanta de locul accidentului.

Detasamentul de interventie al Crucii Rosii Giurgiu a actionat impreuna cu Jandarmeria deplasandu-se cu o salupa pana la insula, au acordat primul ajutor victimelor  si l-au transportat in functie de prioritati la punctul de prim ajutor. Dupa ce au fost efectuate operatiile de prim ajutor, victimele au fost predate catre ambulanta.

Desi a fost vorba despre o simulare, voluntarii au actionat cu mult profesinalism, demonstrand ca sunt capabil sa intervina in orice moment atunci cand le este solicitat sprijinul.

Jurnalistul Radu Sigheti, recunoscut in lumea presei din tara si din strainatate pentru experienta sa ca fotoreporter in zonele de conflict, a fost invitatul special al Crucii Rosii Romana la evenimentul de deschidere al expozitiei Lumea noastra in razboi.

Radu Sigheti despre expozitia Lumea noastra in razboi:

Hidosenia razboiului este enorma, multi oameni nici nu o pot imagina. Apa trece, pietrele raman. Conflictul trece, cum ramane cu supravietuitorii, cum ramane cu cei mutilati pe viata? Expozitia foto “Lumea noastra in razboi” ne da un raspuns, ne arata determinarea si hotararea oamenilor loviti de un conflict armat, puterea lor de a se adapta si de a supravietui cu multele cicatrici lasate. Nu poti trece nepasator prin fata imaginii cu oamenii care invata sa mearga in carje, prin fata imaginii femeii care are puterea sa cante dupa ce a fost violata si sotul ei a fost macelarit in fata sa, nu poti sa nu te uiti in ochii baiatului intins pe pat cu piciorul amputat. Privind oricare dintre fotografii vedem rezultatele razboiului, suferinta semenilor nostri care au fost transformati pentru totdeauna fizic si psihic.

Fotografii de presa sint la randul lor atinsi de conflict si de suferinta semenilor. Sensibilitatea si emotiile fotoreporterului in fata unui asemenea subiect este esenta acestor imagini zguduitoare care in acelasi timp iti dau speranta. Un fotograf care a participat la un conflict armat cunoste foarte bine ce se intampla, este constient de riscuri dar cumva gaseste puterea de a merge intr-o zona de conflict urmandu-si dorinta de a arata lumii ceea ce se intimpla. Un fotoreporter reprezinta de fapt pe toata lumea, pe tine, pe prietenii, vecinii tai, colegii de servici sau orice om de pe strada, sunt acel Ochi Public, prin obiectivul aparatului lor imaginile ajung in fata tuturor celor care nu au ajuns intr-o zona de conflict si poate nu vor ajunge niciodata acolo. Daca nu ar fi ei, nimeni nu ar cunoaste drama si trauma provocata de conflicte.

La data de 12 august 2009 de implinesc 60 de ani de la adoptarea Conventiilor de la Geneva privind protectia persoanelor care nu iau parte la ostilitati, acestea reprezentând la nivel mundial, o adevarata piatra de hotar in privinta modului in care sunt purtate razboaiele.

Crucea Rosie Romana aniverseaza acest moment prin lansarea unei expozitii de fotografii “Lumea noastra in razboi”, care reflecta consecintele conflictelor armate, expozitie prezenta in marile capitale ale lumii.

Cele 15 fotografii reprezinta diferite ipostaze surprinse de fotografi de razboi celebri, respectiv James Nachtwey, Ron Haviv, Chris Morris, Franco Pagetti and Antonin Kratochvil, in conflictele din Afganistan, Filipine, Liban, Columbia, Haiti, Georgia, Liberia, Republica Democrata Congo.

Expozitia “Lumea noastra in razboi” va fi prezenta pe gardul exterior al Muzeului National de Arta al Romaniei de pe Calea Victoriei nr. 49, in perioada 12 - 31 august a.c.

MASH , varianta romaneasca

Episodul 3

Vlad Alexandru Stoicescu si Andrei Craciun, redactori la publicatia Evenimentul Zilei au rescris scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-ne marturiile unor veterane de Cruce Rosie care au mers la capatul lumii pentru a recladi destine. Multumim celor doi autori pentru dedicatia si sprijinul oferit Crucii Rosii in transmiterea mai departe a acestor “povesti”.

Povestea Mariei Visoiu si a Anetei Neculau

“Cu fierastraul le-am amputat piciorul”

Maria Visoiu si Aneta Neculau sunt alte doamne speciale din istoria Societatii Nationale a Crucii Rosii. La 84 de ani, Maria Visoiu e veterana a celui de-Al Doilea Razboi Mondial, unde a fost “nu ranita, ci ciuruita!”. Explica simplu: “Cand a fost cu mobilizarile, am fost prima chemata. Aveam si un fel de-a fi, niciodata n-am zis nu. Ma lasa un doctor de obosita si ma lua urmatorul de odihnita”.

Doamna Maria a fost peste tot in timpul razboiului, la Craiova, la Constanta, la Sibiu. S-a “plimbat” chiar si cu un tren sanitar, incercand sa inchida ranile unei Romanii rupte la mijlocul marilor interese ale conflictului global. in razboi, asistenta a ingrijit pacienti carora “cu fierastraul din curte le-am amputat piciorul, dezinfectand doar cu iod. Unii traiesc si acum. Niculae Martincu, din Falticeni, imi mai scrie din cand in cand, intrebandu-ma cum ma simt…”.

Desi nu a regretat niciodata ajutorul umanitar pe care l-a acordat o viata, Maria Visoiu incearca sa uite ororile pe care le-a vazut si trait: “Nu prea ma mai uit pe fotografii, am avut o viata asa de grea incat nu mai vreau sa ma incarc negativ”.

Aneta Neculau este cea de-a treia romanca in viata care a fost rasplatita cu “Florence Nightingale”, cea mai inalta distinctie a Crucii Rosii la nivel global. 25 de ani a facut voluntariat, traind o viata dubla. In timpul zilei - supraveghetoare la Directia de Telecomunicatii din Capitala, dupa program - voluntara.

La cutremurul din 1977 a umblat printre blocuri daramate, dand primul ajutor. Mai tarziu, in anii ’80, a ajuns diriginta de curs a Crucii Rosii la Spitalul Militar. Desi aproape octogenara, doamna Neculau nu se opreste nici astazi: “Mai am activitate doar cu copiii din fata blocului. ‘Tanti, ma doare aici’, le mai dau un pansament…”.

Articol aparut in Evenimentul Zilei, 15 februarie 2009

MASH , varianta romaneasca: surori in razboiul din Coreea

Episodul 2

Cateva veterane ale Crucii Rosii vorbesc despre dramele nestiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragila care separa comunismul de lumea libera. Vlad Alexandru Stoicescu si Andrei Craciun, redactori la publicatia Evenimentul Zilei au rescris scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-ne marturiile unor veterane de Cruce Rosie care au mers la capatul lumii pentru a recladi destine. Multumim celor doi autori pentru dedicatia si sprijinul oferit Crucii Rosii in transmiterea mai departe a acestor “povesti”.

Povestea Ioanei Cruceanu

Dna Ioana Cruceanu, asistenta ajunsa in peninsula asiatica alaturi de cea de-a treia echipa sanitara romaneasca trimisa in zona in anii conflictului. Amintirile sunt tulburatoare si descriu o aventura putin stiuta – cea a romanilor care au cusut ranile unui razboi de neinteles, in Coreea anilor ’50.

In ziua cand s-a decis sa plece in razboiul altora, Ioana Cruceanu s-a gandit asa, cu o naivitate seducatoare: “Am cinci frati, n-o sa plec niciodata nicaieri cu situatia mea materiala. De ce sa nu vad si eu lumea?”.

“Turista” in Coreea, intr-o perioada in care conflictul atinsese cote maxime. Dar mai ales voluntara a Crucii Rosii, dispusa sa renunte la normalitate pentru a trai printre obuze, la mijlocul unor suferinte de neimaginat.

Plicul cu o cruce mare, rosie, pe el
De fapt, pentru Ioana Cruceanu, povestea incepe mult mai devreme, dintr-un sat ardelean si de la o pagina de ziar care anunta la mijlocul anilor ’40 organizarea unui concurs pentru scoala de surori profesioniste a Crucii Rosii din Bucuresti. A dat examenul si s-a intors acasa. A urmat asteptarea si apoi, ca din senin, intr-o zi a venit postasul cu un plic.

“Tin minte si acum, eram in curte si melitam niste canepa, cand am primit scrisoarea. Eram anuntata ca trebuie sa ma duc la croitoreasa sa-mi iau masuri pentru uniforma. Fusesem admisa”. Anii au trecut, Ioana a terminat cursul de doi ani, a lucrat la Bolintinu din Deal intr-o casa de nasteri, dar istoria n-a mai avut rabdare.

Regele a plecat, nationalizarile au venit, iar doamna Cruceanu a ajuns intr-o policlinica din Bucuresti. Nimic n-a fost insa intamplator: “Au venit la noi sa-si faca analizele primele doua echipe care fusesera in Coreea. Vazand acolo ca unele din colegele mele au facut asta, m-am intrebat de ce n-as pleca si eu. Aveam cinci frati, n-as fi plecat nicaieri niciodata cu situatia mea materiala. Asa ca mi-am zis ca ma duc acolo, am grija de bolnavi si vad si lumea”.

Inainte de bombardamente, un ceai in Transsiberian
A stat in cantonament o luna de zile ca sa se pregateasca. Apoi, echipa a plecat cu avionul pana la Moscova si de acolo, pe Transsiberian, prin nesfarsita stepa ruseasca. Era noiembrie, frig, iar rusii serveau “inghetata” pe post de ceai. In China, romanii au primit cate o plasa cu mandarine. “Le-am mancat pe toate”, recunoaste cu nedisimulata candoare Ioana Cruceanu.

Frontul era insa tot mai aproape. Cand au ajuns la granita coreeana, romanilor li s-a facut un instructaj sumar. Au aflat ca din acel moment nu mai au nume: “Eu nu mai eram Cruceanu, ci numarul 13. Le era foarte frica de spionaj”. Prima data , au stat langa Phenian, intr-un sat.

“Am ajuns acolo intr-un camion deschis, fara prelata, pentru a vedea daca vin avioane. Ideea era ca noi, imediat ce vedem ceva, sa fugim si sa ne ascundem”, isi aminteste veterana de Cruce Rosie. Apoi, a venit iadul, in primul spital din spatele frontului. Ioana Cruceanu a lucrat la radiologie.

“Nu aveam o cladire propriu-zisa, ci un buncar, construit sub deal, a carui intrare era acoperita cu pini. Dimineata, daca te trezeai, vedeai fumul iesind ca din pamant, de sub aceste dealuri”. Linistea nu dura insa mult, pentru ca incepeau bombardamentele. Unele dupa altele, ca intr-un lant nesfarsit: “Tot nisipul ne venea in cap, trebuia sa curatam apoi toate materialele. Uneori se lua curentul si pentru a reporni generatorul trebuia sa incalzim bujiile in carbuni incinsi”.

INSTANTANEE
“Andrei s-a apucat de fumat”

Ioana Cruceanu are o mie de amintiri de pe frontul coreean, suficiente pentru a scrie scenarii de cosmar. Bolnavi fara mandibule sau fara membre adusi in care trase de boi, zgomotul bombardierelor americane, fetite imbracate militar sau apa de baut pastrata in butoaie care lasa, mereu, cate doua degete de mal pe fund.

“Din tara ni s-au trimis panouri, facute la Reghin, pentru a ne construi spitale de campanie. Conditiile oferite acolo erau foarte grele. Ne-au ajutat sa ridicam aceste baraci oamenii din sat, carora le mai ofeream mancare. Cand s-au finalizat aceste constructii aproape subterane, pentru ca acoperisul lor era la nivelul solului, am aruncat deasupra liane si verdeata, ca sa nu fim reperati in caz de bombardament”.

In camere stateau cate patru, pe jos era numai pamant, iar incalzirea se facea in niste butoaie in care se bagau carbuni si putine lemne. Dimineata, toata lumea avea negru la nari, de la fum. “A fost acolo cu noi si o doctorita, Horvath, care isi lasase copilul de 10 luni acasa. Intr-o zi a primit niste fotografii de acasa, cu baietelul ei tinand o scobitoare in gura. Pe spate era o explicatie – “Andrei s-a apucat, intre timp, de fumat!”.

In Coreea, la capatul lumii, la mijlocul unui razboi care mutila zilnic trupuri si destine, cativa romani au ras cu pofta in acea zi. Romania era la mii de kilometri distanta si orele treceau altfel in proximitatea mortii.

“Foloseam in Coreea un tratament local, un fel de praf care era pus pe ranile deschise si apoi aplicat bandaj. Din praful acela ieseau niste viermi care “sugeau” toata infectia si inchideau practic rana. Dupa vreo doua saptamani, bandajul era scos si problema rezolvata”, Ioana Cruceanu, sora medicala in razboiul din Coreea.

“Am vazut coreeni ducandu-se cu cainele la abator. Noua ne era asa frica sa nu mancam vreo prostie, incat mergeam la granita cu China sa aducem alimente. Aveam un translator, Herman, care ne intermedia dialogul”, Ioana Cruceanu, sora medicala in razboiul din Coreea

DIN NOU, ACASA
Un radio si un aragaz cu doua ochiuri
Pentru mult timp, aventura coreeana a lasat urme. Intoarsa acasa, Ioanei Cruceanu i s-a intamplat, de multe ori, sa aprinda lumina si sa se gandeasca cu groaza ca a uitat sa traga jaluzelele. In nordul coreean, lumina era ca un magnet pentru obuze. Veterana retine insa si multe momente frumoase. Mai ales la intoarcerea spre casa, pe ruta inversa a Transsiberianului.

De data asta era cald si vara, iar romanii “veneau cu pacea”, dupa cum ii place doamnei Cruceanu sa spuna. Exact la plecarea lor, se anuntase semnarea armistitiului in Coreea. Echipa romanilor stia insa ce orori lasase in spate.

Ultima imagine ramane la Moscova, unde romanii s-au aruncat in bratele Cassandrei consumeriste. Dupa un an petrecut pe front, venise vremea decontului si a micilor cadouri. Era 1953, iar medicii si asistentele din echipa a treia voiau sa cheltuiasca banii din diurna. Ioana Cruceanu si-a cumparat un radio si un aragaz cu doua ochiuri. Finalul e fara tuse triumfaliste si fara eroi. Viata si-a urmat cursul, cu bune si cu rele.

Articol aparut in Evenimentul Zilei, 15 februarie 2009

Veteranele Elena Zeleniuc si Ioana Cruceanu. Foto: Evenimentul Zilei

MASH , varianta romaneasca: surori in razboiul din Coreea

Episodul 1

Cateva veterane ale Crucii Rosii vorbesc despre dramele nestiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragila care separa comunismul de lumea libera. Vlad Alexandru Stoicescu si Andrei Craciun, redactori la publicatia Evenimentul Zilei au rescris scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-ne marturiile unor veterane de Cruce Rosie care au mers la capatul lumii pentru a recladi destine. Multumim celor doi autori pentru dedicatia si sprijinul oferit Crucii Rosii in transmiterea mai departe a acestor “povesti”.

Povestea Elenei Zeleniuc

“Din dragoste de oameni”, dupa cum spun acum, la mai mult de cincizeci de ani distanta, Elena Zeleniuc si Ioana Cruceanu sunt doar doua din cele 220 de nume de romani care au reinventat medicina la marginea Asiei, lucrand in conditii imposibile, dar, mai ales, traind in proximitatea unor povesti monumentale.

Cele doua doamne, medaliate pentru sacrificiul lor cu “Florence Nightingale”, cea mai inalta distinctie a Crucii Rosii la nivel mondial, au strans istoria acelor zile si luni, asa cum s-au vazut ele din corturile romanesti instalate in Nordul comunist. In spatele unui front teribil, intr-un razboi sangeros si crud, ca o rana niciodata cicatrizata.

In iad, din dragoste de oameni

Intre 1951 si 1957, intr-o vreme in care Romania era aliata din oficiu a lumii comuniste, sapte echipe de medici si asistente au parasit tara pentru a merge in iad. Pentru ca asta a fost Coreea la inceputul anilor ’50. Iadul in care oamenii erau carbonizati cu napalm si mutilati la mijlocul luptei dure dintre URSS si Statele Unite ale Americii.

“Tara diminetilor linistite”, Coreea, s-a inecat intr-o balta de sange distilat sub focul mocnit al Razboiului Rece. Transeele s-au sapat rapid, granita s-a trasat in birourile comode de la Moscova si Washington, iar asiaticilor nu le-a ramas decat sarcina de a se lichida unii pe altii, cu mana “lumii civilizate”.

Dincolo de front au ramas eroii anonimi care au incercat sa  opereze trupurile mutilate ale unei istorii de neinteles. Dupa Revolutie, MASH ne-a spus povestea sacrificiului sanitar si a ororilor medicale, dar mai ales a cotidianului dus sub obuze, intr-o realitate horror. Acum, rescriem scenariul, prezentand si varianta romaneasca.

Orelista lui Kim Ir Sen
Romanii au participat la filmul real cu personalitati medicale si asistente voluntare plecate la mii de kilometri de casa, intr-o “frumoasa nebunie a tineretii”. Au fost pe front medici renumiti - Ion turai, Agripa Ionescu, Iuliu Suteu. Doctorita Cornelia Popescu, specialist ORL, a avut un rol aparte: intr-o zi a fost chemata la sediul central al Partidului, unde l-a consultat pe Kim Ir Sen.

Primul comunist al Nordului a fost incantat. Cornelia Popescu s-a intors in Asia si dupa terminarea razboiului, sa mai aiba grija de urechile “Parintelui” nou-formatului popor nord-coreean. Elena Nichita (dupa casatorie, Zeleniuc) a fost in cea dintai echipa plecata pe front.

Lucra in Bucuresti, la Spitalul Elias, cand a venit intrebarea: “Cine vrea sa mearga voluntar in Coreea?”. Elena a fost prima care a ridicat mana. Era un copil, nici nu le-a spus parintilor (aflati la Pascani) ca se duce sa ingrijeasca oameni la capatul pamantului. Mezina grupului a implinit 18 ani in Coreea.

VEDERE DIN BISERICA-SPITAL

“Razboiul nu era al oamenilor simpli”
Cand era copil, Elena Zeleniuc a simtit suferintele aduse de cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Locuia aproape de front, a vazut ranitii, mutilatii, asistentii prost pregatiti (”Nici garoul, ca sa opreasca hemoragia, nu-l foloseau bine”). A stiut de la inceput ce-o sa fie atunci cand se va face mare - sora medicala: “Nu voiam sa mai las oamenii sa moara”. La 16 ani a venit in Bucuresti si prima scoala de ajutor sanitar a absolvit-o chiar la Crucea Rosie.

Doi ani mai tarziu pleca in Coreea: “Am fost in spatele frontului, lucram intr-o biserica. Operatiile se faceau noaptea, la lumina lumanarii”. Nu treceau trei zile fara sa auda alarma de bombardament: “Coreenii nu erau pregatiti pentru razboi si, de la inceput, si-au trimis in prima linie cei mai buni soldati. Veneau la noi copiii, dupa ce le mureau parintii, si ne strigau ‘omoni’, adica ‘mama’. Ce sa le faci?”. Elena incerca sa rada cu ei, dar pe ascuns plangea.

“Ii curgeau lacrimile pe fata mea”
A fost si ranita: “Mi-a intrat o schija in picior, nu i-am dat importanta, prea era jale si chin in jur. Cand m-a vazut doctorul, deja se infectase pana la os. M-a bagat in operatie si m-a salvat de la amputare. Nu voi uita niciodata: anestezistul era un doctor coreean, tanar, 26 de ani, abia terminase o facultate in Europa. Ii curgeau lacrimile pe fata mea, de mila”. Finalul nu e fericit: peste trei zile, coreeanul a plecat pe front si a murit.

Cand a patit necazul cu operatia, in tara, la Elias, printre colegi, s-a raspandit zvonul ca Elena si-a pierdut piciorul: ”Nici nu stiu de unde a aparut vorba asta…”. Si altceva, ce nu scrie in cartile de istorie: “Oamenii astia nu se urau intre ei, razboiul nu era al lor, al celor simpli. Nu stiu ce s-a urmarit acolo, a fost ciudat, dar un popor nevinovat a suferit ingrozitor.
Noi ii ingrijeam pe toti, nu conta de unde erau. Nu pot sa va spun ce calitati au coreenii: nu i-am vazut certandu-se, insultandu-se. Au o tinuta morala impecabila. M-au impresionat profund, n-am invatat decat lucruri de omenie acolo”.

Paziti de rechini cu mitraliera
S-a mai intors in Coreea, in 1959, pentru doua saptamani de concediu: “A fost superb. Ne-au dus intr-o statiune pe malul oceanului, unde sunt multi rechini. Statea un soldat cu arma la ochi, pazind, ca nu cumva sa ne manance. Coreea e o tara frumoasa, plina de castani. Cu limba m-am descurcat, stiam rusa, si pe atunci rusa mergea peste tot. Din coreeana stiam cuvintele mai importante. Oricum, daca spuneam te iubesc, de exemplu, era suficient”.

Elena a primit o decoratie de la Kim Ir Sen, personal. Si-l aminteste ca pe ”un om tot timpul zambitor”. Admite insa ca, desi coreenii puneau mare pret pe astfel de distinctii, “tot decoratiile noastre romanesti sunt mai frumoase…”. Elena Zeleniuc a fost o tanara curajoasa. Inainte sa plece in Coreea facuse si parasutism: ”Sunt din prima promotie a scolii de la Clinceni”.

A vrut sa devina si aviator. ”Cand ne-am intors din Coreea am venit cu avionul, tin minte ca la aterizare, pe Baneasa, nu-mi mai puteam opri lacrimile. Mai tarziu, am vrut sa ma fac si pilot, dar nu m-au lasat cei de la Otopeni, unde am lucrat. Le placea lor sa fiu asistenta-sefa acolo. Nici nu ma mir ca nu aveam sot, nici copii, stateam, zi si noapte acolo”.

Dupa ce s-a intors din Asia, Elena a lucrat la Crucea Rosie, la ”sectia pentru tineret”, apoi s-a intors la Elias. Dupa aventura sanitara s-a apucat si de studii juridice. Cu o astfel de formatie a ajuns vicepresedinte pe tara la Uniunea Sindicatelor Sanitare. La cutremurul din 1977 a coborat din nou in strada, sa ajute oamenii: ”Multe lacrimi am varsat eu si atunci”.

Pastreaza si acum poza unei fete de cincisprezece ani, careia i se amputase piciorul prins intre daramaturi.

“Inainte sa plecam, coreenii ne rugau din suflet sa ne intoarcem, pentru ca avem specialisti, sa venim si dupa ce s-o termina razboiul, sa nu-i lasam sluti. Faceau asta cu lacrimi in ochi. Din echipa mea, ne-am intors toti acasa, fara probleme, doar ca unii au facut malarie in tara”, Elena Zeleniuc, sora medicala in razboiul din Coreea

”Noaptea, fiind responsabila si cu lumina acolo, trebuia sa dau comanda de stingere la un eventual bombardament. Am invatat cateva cuvinte in coreeana, radeau si tinerii lor de pronuntia mea, si mergeam prin lanurile alea dand diferite comenzi. Nici nu-mi mai era somn”, Elena Zeleniuc, sora medicala in razboiul din Coreea

”In perioada aceea multi le-au trimis ajutoare. Dar Romania a fost prima tara care a facut-o. Veneau batranii lor si ne intrebau unde e Romania. Cand le spuneam ramaneau impresionati, ne intrebau cum de am venit asa de departe, cum de ne-am gandit la ei”, Elena Zeleniuc, sora medicala in razboiul din Coreea.

Articol aparut in Evenimentul Zilei, 14 februarie 2009

Pur si simplu o poveste!

Iulie 2008. Ploi abundente au provocat inundatii dramatice in zona de Nord a Moldovei si Maramures. 145 de localităti din judetele Botoşani, Iasi, Bacau, Maramures, Suceava si Neamtau cunoscut furia apelor. Cinci persoane au decedat. Aproape  6000 de case au fost distruse. Zeci de oameni, au pierdut intr-o clipa casa, animalele,  amintirile de-o viata. In urma au ramas ziduri demolate, mormane de pamant, tigle sparte, usi plutitoare, papusi dezmembrate, fantani cu apa de culoarea ruginei, umezeala, miros de mal, priviri pierdute si o mare de tacere. Din cand in cand se auzea plansetul surd al unei mame sfasiate de durere. Cei mai multi dintre sinistrati erau impietriti in fata cumplitului destin. Era frig si parca timpul ar fi stat in loc.

Dupa Armata si Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta, voluntarii Crucii Rosii au fost primii care au intervenit pentru a-i ajuta pe cei cuprinsi de ape. Erau pregatiti  pentru astfel de interventii, dar realitatea l-a umplut sufletul de durere. Misiunea lor era sa ii duca pe oameni la adaposturi, sa treaca apoi pe la fiecare si  le imparta  pachete cu alimente, apa potabila, paturi si cizme de cauciuc. Incearcau sa le incurajeze cu o vorba buna si primeau in schimb multumiri inlacrimate.

Dupa retragerea apelor a fost si mai greu. In fata prapadului, voluntarii si cei care isi pierdusera agoniseala de-o viata, au facut bilantul pierderilor. Pe baza acelor  anchete sociale, Crucea Rosie a trimis ajutoarele necesare. O speranta de care, si voluntarii, si cei pagubiti s-au legat  pentru a putea depasi acele momente dureroase.

Imbracati in costume rosii cu simbolul crucii rosii pe spate, zile in sir nu s-au despartit de cei loviti de ape. Peisajul dezolant al satului innoroiat  i-a apropiat si mai mult de oameni. Zi de zi au descarcat camioanele Crucii Rosii, au impartit  apa, pachete cu alimente, materiale de constructii si tot ceea ce le-a fost trimis de filialele de Cruce Rosie din toata tara. Cu fiecare zi, speranta lor ca-i vor ajuta pe cei nevoiasi sa-si refaca viata, i-a facut mai puternici. Voluntari din toata tara, au raspuns apelului lor si au lansat mii de mesaje oamenilor care pot ajuta. Chiar si dupa doua luni de la tragedie, ajutoarele continuau sa soseasca din toate colturile tarii. Asa se fac faptele bune, cu oameni, pentru oameni!

Aceasta este o fila din povestea voluntarilor de la filiala de Cruce Rosie din Botosani. Asemeni lor au intervenit voluntarii din toate cele 6 judete afectate de inundatiile din Nordul Moldovei si Maramures: voluntarii din Iasi, voluntarii din Bacau, voluntarii din Suceava, voluntarii din Neamt si voluntarii din Maramures.

Dar povestea voluntarilor nu se opreste doar la interventia la dezastre. Zeci de voluntari sunt implicati in proiecte care ofera sprijin persoanelor vulnerabile: batrani singuri, bolnavi si cu lipsuri materiale, copii proveniti din familii defavorizate sau din centre institutionalizate, oameni fara locuinta, detinuti, refugiati… oameni suferinzi. Alaturi de ei, voluntarii construiesc amintiri frumoase, atat pentru ei insisi, dar mai ales pentru cei carora le dedica din timpul si bunatatea lor.

Si iata, au trecut 133 de ani de cand primii voluntari au scris prima poveste a Crucii Rosii Romane. S-au scris zeci de pagini in timpul Razboiului pentru Independenta, in cele doua Razboaie Mondiale, la cutremure, inundatii, seceta, epidemii, in toate momentele de cumpana ale tarii. Fie ca  vorbim de personalitati marcante ale istoriei sau de oameni simpli, fiecare si-a lasat ampreta asupra Crucii Rosii si a transmis de la generatie la generatie misiunea de a-i ajuta pe cei aflati in nevoi. De la generatie la generatie s-a transmis convingerea ca, a crede in schimbare este primul pas pentru a schimba lucrurile!

Asa vad eu povestea Crucii Rosii:  o infinitate de amintiri!

Nadia Lazar,
Crucea Rosie Romana

Doi liceeni curajosi salveaza viata unui copil

Alexandru Danceanu, un copil de 8 ani din Botosani, era in vara anului 1995 intr-un autoturismul alaturi de o ruda, cand a fost implicat intr-un accident rutier.
La prima vedere copilul nu parea sa fi suferit dupa accident, astfel ca unchiul sau l-a ajutat sa iasa din masina si l-a lasat pe trotuar.
Auzind zgomotul impactului, doi tineri, colegi in clasa a XI F la Liceul A.T. Laurian, pe nume Alexandru Ignat si Mihai Livadaru, s-au oprit si ei cateva momente, desi se grabeau.
in timp ce soferii erau preocupaţi de stricaciunile masinilor, iar curiosii isi dadeau cu parerea, baieţelul statea cuminte pe trotuar. Cei doi tineri l-au privit mai cu atenţie si au sesizat ca, din senin, acesta s-a schimbat la faţa, dupa care s-a prabusit pe trotuar.
„I-am luat pulsul, i-am facut o hemostaza nazala si am rugat un prieten intalnit la faţa locului sa opreasca o masina. L-am ridicat si transportat cu grija, unul sprijinindu-i capul si omoplaţii, altul mijlocul, iar al treilea picioarele. L-am urcat in masina si l-am dus la Spitalul Judeţean , la serviciul de urgenţa unde a primit ingrijiri”.
Cei doi salvatori, Mihai si Alexandru, au invatat sa acorde primul ajutor la scoala, prin intermediul Crucii Rosii, ei facand parte din echipajul Liceului care a participat la Competitia “Sanitarii Priceputi”.

Curajul unei femei salveaza vieti!

In vara anului 1941, un tren aflat sub comanda militara cu 700 de deportati de etnie iudaica, a oprit pentru cateva minute in gara orasului Roman. Presedinta filialei Crucii Rosii Romane, Viorica Agarici, impreuna cu mai multe infirmiere se pregatisera cu apa si cu hrana sa vina in ajutorul oamenilor insetati si epuizati din tren.  Garzile s-au opus cu brutalitate. Disperata ca, lipsiti de un strop de apa si de o bucata de paine multi dintre cei care intindeau miinile printre scandurile vagoanelor, nu vor mai apuca sfarsitul calatoriei, Viorica Agarici s-a asezat in fata locomotivei afirmand ca daca nu se va accepta actiunea pentru care Crucea Rosie se pregatise, trenul poate trece peste trupul ei.

Fermitatea unei femei firave, in privirea careia se putea lesne citi hotararea de neclintit de a-si pune viata in joc si interventia Reginei Elena sosita si ea la Roman intr-o vizita la spitalul din localitate,  a facut sa se accepte, in cele din urma, distribuirea apei si a painii in trenul intesat.

Pentru gestul ei extraordinar, in semn de multumire, Federatia   comunitatilor evreiesti a sadit un copac in amintirea ei pe „aleea dreptilor” de langa Rechowod – Israel.