MASH , varianta romaneasca: surori in razboiul din Coreea

Episodul 1

Cateva veterane ale Crucii Rosii vorbesc despre dramele nestiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragila care separa comunismul de lumea libera. Vlad Alexandru Stoicescu si Andrei Craciun, redactori la publicatia Evenimentul Zilei au rescris scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-ne marturiile unor veterane de Cruce Rosie care au mers la capatul lumii pentru a recladi destine. Multumim celor doi autori pentru dedicatia si sprijinul oferit Crucii Rosii in transmiterea mai departe a acestor “povesti”.

Povestea Elenei Zeleniuc

“Din dragoste de oameni”, dupa cum spun acum, la mai mult de cincizeci de ani distanta, Elena Zeleniuc si Ioana Cruceanu sunt doar doua din cele 220 de nume de romani care au reinventat medicina la marginea Asiei, lucrand in conditii imposibile, dar, mai ales, traind in proximitatea unor povesti monumentale.

Cele doua doamne, medaliate pentru sacrificiul lor cu “Florence Nightingale”, cea mai inalta distinctie a Crucii Rosii la nivel mondial, au strans istoria acelor zile si luni, asa cum s-au vazut ele din corturile romanesti instalate in Nordul comunist. In spatele unui front teribil, intr-un razboi sangeros si crud, ca o rana niciodata cicatrizata.

In iad, din dragoste de oameni

Intre 1951 si 1957, intr-o vreme in care Romania era aliata din oficiu a lumii comuniste, sapte echipe de medici si asistente au parasit tara pentru a merge in iad. Pentru ca asta a fost Coreea la inceputul anilor ’50. Iadul in care oamenii erau carbonizati cu napalm si mutilati la mijlocul luptei dure dintre URSS si Statele Unite ale Americii.

“Tara diminetilor linistite”, Coreea, s-a inecat intr-o balta de sange distilat sub focul mocnit al Razboiului Rece. Transeele s-au sapat rapid, granita s-a trasat in birourile comode de la Moscova si Washington, iar asiaticilor nu le-a ramas decat sarcina de a se lichida unii pe altii, cu mana “lumii civilizate”.

Dincolo de front au ramas eroii anonimi care au incercat sa  opereze trupurile mutilate ale unei istorii de neinteles. Dupa Revolutie, MASH ne-a spus povestea sacrificiului sanitar si a ororilor medicale, dar mai ales a cotidianului dus sub obuze, intr-o realitate horror. Acum, rescriem scenariul, prezentand si varianta romaneasca.

Orelista lui Kim Ir Sen
Romanii au participat la filmul real cu personalitati medicale si asistente voluntare plecate la mii de kilometri de casa, intr-o “frumoasa nebunie a tineretii”. Au fost pe front medici renumiti - Ion turai, Agripa Ionescu, Iuliu Suteu. Doctorita Cornelia Popescu, specialist ORL, a avut un rol aparte: intr-o zi a fost chemata la sediul central al Partidului, unde l-a consultat pe Kim Ir Sen.

Primul comunist al Nordului a fost incantat. Cornelia Popescu s-a intors in Asia si dupa terminarea razboiului, sa mai aiba grija de urechile “Parintelui” nou-formatului popor nord-coreean. Elena Nichita (dupa casatorie, Zeleniuc) a fost in cea dintai echipa plecata pe front.

Lucra in Bucuresti, la Spitalul Elias, cand a venit intrebarea: “Cine vrea sa mearga voluntar in Coreea?”. Elena a fost prima care a ridicat mana. Era un copil, nici nu le-a spus parintilor (aflati la Pascani) ca se duce sa ingrijeasca oameni la capatul pamantului. Mezina grupului a implinit 18 ani in Coreea.

VEDERE DIN BISERICA-SPITAL

“Razboiul nu era al oamenilor simpli”
Cand era copil, Elena Zeleniuc a simtit suferintele aduse de cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Locuia aproape de front, a vazut ranitii, mutilatii, asistentii prost pregatiti (”Nici garoul, ca sa opreasca hemoragia, nu-l foloseau bine”). A stiut de la inceput ce-o sa fie atunci cand se va face mare - sora medicala: “Nu voiam sa mai las oamenii sa moara”. La 16 ani a venit in Bucuresti si prima scoala de ajutor sanitar a absolvit-o chiar la Crucea Rosie.

Doi ani mai tarziu pleca in Coreea: “Am fost in spatele frontului, lucram intr-o biserica. Operatiile se faceau noaptea, la lumina lumanarii”. Nu treceau trei zile fara sa auda alarma de bombardament: “Coreenii nu erau pregatiti pentru razboi si, de la inceput, si-au trimis in prima linie cei mai buni soldati. Veneau la noi copiii, dupa ce le mureau parintii, si ne strigau ‘omoni’, adica ‘mama’. Ce sa le faci?”. Elena incerca sa rada cu ei, dar pe ascuns plangea.

“Ii curgeau lacrimile pe fata mea”
A fost si ranita: “Mi-a intrat o schija in picior, nu i-am dat importanta, prea era jale si chin in jur. Cand m-a vazut doctorul, deja se infectase pana la os. M-a bagat in operatie si m-a salvat de la amputare. Nu voi uita niciodata: anestezistul era un doctor coreean, tanar, 26 de ani, abia terminase o facultate in Europa. Ii curgeau lacrimile pe fata mea, de mila”. Finalul nu e fericit: peste trei zile, coreeanul a plecat pe front si a murit.

Cand a patit necazul cu operatia, in tara, la Elias, printre colegi, s-a raspandit zvonul ca Elena si-a pierdut piciorul: ”Nici nu stiu de unde a aparut vorba asta…”. Si altceva, ce nu scrie in cartile de istorie: “Oamenii astia nu se urau intre ei, razboiul nu era al lor, al celor simpli. Nu stiu ce s-a urmarit acolo, a fost ciudat, dar un popor nevinovat a suferit ingrozitor.
Noi ii ingrijeam pe toti, nu conta de unde erau. Nu pot sa va spun ce calitati au coreenii: nu i-am vazut certandu-se, insultandu-se. Au o tinuta morala impecabila. M-au impresionat profund, n-am invatat decat lucruri de omenie acolo”.

Paziti de rechini cu mitraliera
S-a mai intors in Coreea, in 1959, pentru doua saptamani de concediu: “A fost superb. Ne-au dus intr-o statiune pe malul oceanului, unde sunt multi rechini. Statea un soldat cu arma la ochi, pazind, ca nu cumva sa ne manance. Coreea e o tara frumoasa, plina de castani. Cu limba m-am descurcat, stiam rusa, si pe atunci rusa mergea peste tot. Din coreeana stiam cuvintele mai importante. Oricum, daca spuneam te iubesc, de exemplu, era suficient”.

Elena a primit o decoratie de la Kim Ir Sen, personal. Si-l aminteste ca pe ”un om tot timpul zambitor”. Admite insa ca, desi coreenii puneau mare pret pe astfel de distinctii, “tot decoratiile noastre romanesti sunt mai frumoase…”. Elena Zeleniuc a fost o tanara curajoasa. Inainte sa plece in Coreea facuse si parasutism: ”Sunt din prima promotie a scolii de la Clinceni”.

A vrut sa devina si aviator. ”Cand ne-am intors din Coreea am venit cu avionul, tin minte ca la aterizare, pe Baneasa, nu-mi mai puteam opri lacrimile. Mai tarziu, am vrut sa ma fac si pilot, dar nu m-au lasat cei de la Otopeni, unde am lucrat. Le placea lor sa fiu asistenta-sefa acolo. Nici nu ma mir ca nu aveam sot, nici copii, stateam, zi si noapte acolo”.

Dupa ce s-a intors din Asia, Elena a lucrat la Crucea Rosie, la ”sectia pentru tineret”, apoi s-a intors la Elias. Dupa aventura sanitara s-a apucat si de studii juridice. Cu o astfel de formatie a ajuns vicepresedinte pe tara la Uniunea Sindicatelor Sanitare. La cutremurul din 1977 a coborat din nou in strada, sa ajute oamenii: ”Multe lacrimi am varsat eu si atunci”.

Pastreaza si acum poza unei fete de cincisprezece ani, careia i se amputase piciorul prins intre daramaturi.

“Inainte sa plecam, coreenii ne rugau din suflet sa ne intoarcem, pentru ca avem specialisti, sa venim si dupa ce s-o termina razboiul, sa nu-i lasam sluti. Faceau asta cu lacrimi in ochi. Din echipa mea, ne-am intors toti acasa, fara probleme, doar ca unii au facut malarie in tara”, Elena Zeleniuc, sora medicala in razboiul din Coreea

”Noaptea, fiind responsabila si cu lumina acolo, trebuia sa dau comanda de stingere la un eventual bombardament. Am invatat cateva cuvinte in coreeana, radeau si tinerii lor de pronuntia mea, si mergeam prin lanurile alea dand diferite comenzi. Nici nu-mi mai era somn”, Elena Zeleniuc, sora medicala in razboiul din Coreea

”In perioada aceea multi le-au trimis ajutoare. Dar Romania a fost prima tara care a facut-o. Veneau batranii lor si ne intrebau unde e Romania. Cand le spuneam ramaneau impresionati, ne intrebau cum de am venit asa de departe, cum de ne-am gandit la ei”, Elena Zeleniuc, sora medicala in razboiul din Coreea.

Articol aparut in Evenimentul Zilei, 14 februarie 2009