MASH , varianta romaneasca: surori in razboiul din Coreea

Episodul 2

Cateva veterane ale Crucii Rosii vorbesc despre dramele nestiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragila care separa comunismul de lumea libera. Vlad Alexandru Stoicescu si Andrei Craciun, redactori la publicatia Evenimentul Zilei au rescris scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-ne marturiile unor veterane de Cruce Rosie care au mers la capatul lumii pentru a recladi destine. Multumim celor doi autori pentru dedicatia si sprijinul oferit Crucii Rosii in transmiterea mai departe a acestor “povesti”.

Povestea Ioanei Cruceanu

Dna Ioana Cruceanu, asistenta ajunsa in peninsula asiatica alaturi de cea de-a treia echipa sanitara romaneasca trimisa in zona in anii conflictului. Amintirile sunt tulburatoare si descriu o aventura putin stiuta – cea a romanilor care au cusut ranile unui razboi de neinteles, in Coreea anilor ’50.

In ziua cand s-a decis sa plece in razboiul altora, Ioana Cruceanu s-a gandit asa, cu o naivitate seducatoare: “Am cinci frati, n-o sa plec niciodata nicaieri cu situatia mea materiala. De ce sa nu vad si eu lumea?”.

“Turista” in Coreea, intr-o perioada in care conflictul atinsese cote maxime. Dar mai ales voluntara a Crucii Rosii, dispusa sa renunte la normalitate pentru a trai printre obuze, la mijlocul unor suferinte de neimaginat.

Plicul cu o cruce mare, rosie, pe el
De fapt, pentru Ioana Cruceanu, povestea incepe mult mai devreme, dintr-un sat ardelean si de la o pagina de ziar care anunta la mijlocul anilor ’40 organizarea unui concurs pentru scoala de surori profesioniste a Crucii Rosii din Bucuresti. A dat examenul si s-a intors acasa. A urmat asteptarea si apoi, ca din senin, intr-o zi a venit postasul cu un plic.

“Tin minte si acum, eram in curte si melitam niste canepa, cand am primit scrisoarea. Eram anuntata ca trebuie sa ma duc la croitoreasa sa-mi iau masuri pentru uniforma. Fusesem admisa”. Anii au trecut, Ioana a terminat cursul de doi ani, a lucrat la Bolintinu din Deal intr-o casa de nasteri, dar istoria n-a mai avut rabdare.

Regele a plecat, nationalizarile au venit, iar doamna Cruceanu a ajuns intr-o policlinica din Bucuresti. Nimic n-a fost insa intamplator: “Au venit la noi sa-si faca analizele primele doua echipe care fusesera in Coreea. Vazand acolo ca unele din colegele mele au facut asta, m-am intrebat de ce n-as pleca si eu. Aveam cinci frati, n-as fi plecat nicaieri niciodata cu situatia mea materiala. Asa ca mi-am zis ca ma duc acolo, am grija de bolnavi si vad si lumea”.

Inainte de bombardamente, un ceai in Transsiberian
A stat in cantonament o luna de zile ca sa se pregateasca. Apoi, echipa a plecat cu avionul pana la Moscova si de acolo, pe Transsiberian, prin nesfarsita stepa ruseasca. Era noiembrie, frig, iar rusii serveau “inghetata” pe post de ceai. In China, romanii au primit cate o plasa cu mandarine. “Le-am mancat pe toate”, recunoaste cu nedisimulata candoare Ioana Cruceanu.

Frontul era insa tot mai aproape. Cand au ajuns la granita coreeana, romanilor li s-a facut un instructaj sumar. Au aflat ca din acel moment nu mai au nume: “Eu nu mai eram Cruceanu, ci numarul 13. Le era foarte frica de spionaj”. Prima data , au stat langa Phenian, intr-un sat.

“Am ajuns acolo intr-un camion deschis, fara prelata, pentru a vedea daca vin avioane. Ideea era ca noi, imediat ce vedem ceva, sa fugim si sa ne ascundem”, isi aminteste veterana de Cruce Rosie. Apoi, a venit iadul, in primul spital din spatele frontului. Ioana Cruceanu a lucrat la radiologie.

“Nu aveam o cladire propriu-zisa, ci un buncar, construit sub deal, a carui intrare era acoperita cu pini. Dimineata, daca te trezeai, vedeai fumul iesind ca din pamant, de sub aceste dealuri”. Linistea nu dura insa mult, pentru ca incepeau bombardamentele. Unele dupa altele, ca intr-un lant nesfarsit: “Tot nisipul ne venea in cap, trebuia sa curatam apoi toate materialele. Uneori se lua curentul si pentru a reporni generatorul trebuia sa incalzim bujiile in carbuni incinsi”.

INSTANTANEE
“Andrei s-a apucat de fumat”

Ioana Cruceanu are o mie de amintiri de pe frontul coreean, suficiente pentru a scrie scenarii de cosmar. Bolnavi fara mandibule sau fara membre adusi in care trase de boi, zgomotul bombardierelor americane, fetite imbracate militar sau apa de baut pastrata in butoaie care lasa, mereu, cate doua degete de mal pe fund.

“Din tara ni s-au trimis panouri, facute la Reghin, pentru a ne construi spitale de campanie. Conditiile oferite acolo erau foarte grele. Ne-au ajutat sa ridicam aceste baraci oamenii din sat, carora le mai ofeream mancare. Cand s-au finalizat aceste constructii aproape subterane, pentru ca acoperisul lor era la nivelul solului, am aruncat deasupra liane si verdeata, ca sa nu fim reperati in caz de bombardament”.

In camere stateau cate patru, pe jos era numai pamant, iar incalzirea se facea in niste butoaie in care se bagau carbuni si putine lemne. Dimineata, toata lumea avea negru la nari, de la fum. “A fost acolo cu noi si o doctorita, Horvath, care isi lasase copilul de 10 luni acasa. Intr-o zi a primit niste fotografii de acasa, cu baietelul ei tinand o scobitoare in gura. Pe spate era o explicatie – “Andrei s-a apucat, intre timp, de fumat!”.

In Coreea, la capatul lumii, la mijlocul unui razboi care mutila zilnic trupuri si destine, cativa romani au ras cu pofta in acea zi. Romania era la mii de kilometri distanta si orele treceau altfel in proximitatea mortii.

“Foloseam in Coreea un tratament local, un fel de praf care era pus pe ranile deschise si apoi aplicat bandaj. Din praful acela ieseau niste viermi care “sugeau” toata infectia si inchideau practic rana. Dupa vreo doua saptamani, bandajul era scos si problema rezolvata”, Ioana Cruceanu, sora medicala in razboiul din Coreea.

“Am vazut coreeni ducandu-se cu cainele la abator. Noua ne era asa frica sa nu mancam vreo prostie, incat mergeam la granita cu China sa aducem alimente. Aveam un translator, Herman, care ne intermedia dialogul”, Ioana Cruceanu, sora medicala in razboiul din Coreea

DIN NOU, ACASA
Un radio si un aragaz cu doua ochiuri
Pentru mult timp, aventura coreeana a lasat urme. Intoarsa acasa, Ioanei Cruceanu i s-a intamplat, de multe ori, sa aprinda lumina si sa se gandeasca cu groaza ca a uitat sa traga jaluzelele. In nordul coreean, lumina era ca un magnet pentru obuze. Veterana retine insa si multe momente frumoase. Mai ales la intoarcerea spre casa, pe ruta inversa a Transsiberianului.

De data asta era cald si vara, iar romanii “veneau cu pacea”, dupa cum ii place doamnei Cruceanu sa spuna. Exact la plecarea lor, se anuntase semnarea armistitiului in Coreea. Echipa romanilor stia insa ce orori lasase in spate.

Ultima imagine ramane la Moscova, unde romanii s-au aruncat in bratele Cassandrei consumeriste. Dupa un an petrecut pe front, venise vremea decontului si a micilor cadouri. Era 1953, iar medicii si asistentele din echipa a treia voiau sa cheltuiasca banii din diurna. Ioana Cruceanu si-a cumparat un radio si un aragaz cu doua ochiuri. Finalul e fara tuse triumfaliste si fara eroi. Viata si-a urmat cursul, cu bune si cu rele.

Articol aparut in Evenimentul Zilei, 15 februarie 2009

Veteranele Elena Zeleniuc si Ioana Cruceanu. Foto: Evenimentul Zilei